„Când am deschis fereastra în dimineața aceea, un fluture s-a strecurat în cameră, fluturându-și aripile fragile în aerul rece. L-am privit hipnotizată, urmărindu-i mișcările delicate și haotice, ca și cum ar fi căutat o ieșire din labirintul invizibil în care se rătăcise. Mi-a amintit de ultima zi petrecută cu mama. În ea se reflecta aceeași fragilitate, aceleași aripi obosite de luptă. Și, exact așa cum fluturele și-a găsit într-un final drumul spre lumină, și ea a plecat, lăsând în urmă doar tăcerea grea și golul în care acum mă pierd eu.
Renunțasem să scriu poezii stelelor. Renunțasem la tot ce fusese important pentru mine. Stelele, fluturii, poveștile – toate deveniseră simple fantome ale unui trecut îndepărtat.” – Teodora-Dalia Trifan
Volumul de debut al tinerei brașovence Teodora-Dalia Trifan este o mărturie a modului în care durerea și suferința pot fi vindecate prin intermediul scrisului. Deși scrise la persoana întâi, cele 20 de microeseuri confesive contopesc perfect realitatea unei traume personale a pierderii cu imaginarul cerut de orice lucrare beletristică, iar acesta este cel mai bun indiciu al unui talent autentic și al unei maturități literare surprinzătoare pentru anii autoarei. Universalitatea experienței durerii face ca fiecare cititor să se poată regăsi într-o măsură mai mare sau mai mică în această carte, ea neadresându-se neapărat unei anumite categorii de vârstă.