După primele știri ajunse la Europa liberă despre ceea ce se întâmpla la Timișoara în decembrie 1989, am avut sentimentul acut că acesta va fi... sfârșitul.  Cu puținele informații avute la dispoziție, am și început o emisiune „Actualitatea românească” din acele zile cu cuvintele: „e un început în tot sfârșitul”. Nu, nu mă gândeam la sfârșitul comunismului. Mă gândeam doar la sfârșitul „ceaușeștilor”, care, pe atunci, după două decenii de frică, frig și foame, erau răul suprem pentru români. 
Ani mai târziu, am citit pe Facebook fragmente din jurnalul doamnei Marieta Ioana Varga, martor și participant la cele întâmplate atunci la Timișoara, scris cu „convingerea fermă că ne vor omorî pe toți și poate că, printr-un miracol, jurnalul va supraviețui”. Frapat de sinceritatea frustă a relatării, am fost de părere că jurnalul ar trebui publicat, pentru a se alătura altor imagini care au compus „mozaicul acelor zile unice”. Nu lipsește nimic din ceea ce știți deja: solidarizarea românilor cu pastorul László Tőkés, ieșirea mulțimilor în stradă, oprirea circulației, operele și portretele ceaușeștilor puse pe foc, „Jos Ceaușescu!” și, mai apoi, și „Jos Comunismul!”, împânzirea străzilor cu milițieni, soldați și securiști, TAB-uri, tancuri, mitraliere, sânge, răniți, morți, spitale debordate, muncitori înarmați cu bâte aduși din alte orașe și uitați în triajul gării și multe, multe altele, știute și neștiute. Și, în plus, mult suflet și speranța nesmintită că scânteia aprinsă la Timișoara se va întinde și în alte orașe. Și așa a fost. În acele zile, după ani de secetă, România n-a dus lipsă de solidaritate. „Azi în Timișoara, mâine-n toată țara!” a fost semnul acelei emoționante solidarități la greu! 
Neculai Constantin Munteanu